INTRODUCERE
Ana Uzura
În perioada 23 august - 30 octombrie, Urziceniul a fost bătut la pas și subiect de reflecții și analize. Unii din locuitorii orașului preocupați de soarta lui, alături de specialiști în diverse domenii, de la ecologie, biologie, grădinărit urban și advocacy de mediu, la literatură, film, muzică sau performace au lucrat împreună la o hartă vie a orașului, nu o hartă tehnică, ci una a felului în care trăim, simțim și împărtășim orașul.
Intervenția noastră plecă de la observația că trăim într-un teritoriu de care am uitat că este viu. Orașul a devenit mai mult o unitate administrativă, fragmentată, dominată de trafic, supraveghere și indiferență, viețuitoarele non-umane sunt evacuate, eliminate în mod violent sau reduse la culoarea verde pe o hârtie, după o logică care face ca și oamenii să devină încet cifre în niște tabele. Trăim în celule succesive, fiecare acționând ca o lume personală, apartamentul, supermarketul, mașina, telefonul, jobul, iar spațiul comun și mai ales binele comun au murit. Deși, ca orice moarte, nici aceasta nu e definitivă. Substanța din care sunt făcute va reapare la nesfârșit, sub alte forme, o plantă pusă în pământul de lângă bloc sau o poveste împărtășită cu un vecin.
Discursul dezvoltării ridică în slăvi betonarea și consumul. În numele modernizării, viața este eliminată ca fiind prea sălbatică, de la bacteriile de pe tocătorul din bucătărie la grădina de lângă bloc. Aceasta din urmă, altădată un loc viu, de întâlnire între vecini, una din relicvele comunităților urbane, e transformată încet în parcare, un loc inanimat, de trecere. Dispariția grădinilor de bloc din oraș, multe dintre ele, cum ar fi cele situate în zona dintre străzile Calea București, Alexandru Ioan Cuza, Teilor și Stadionului, zonă care cuprinde și cele mai vechi grădini de bloc din Urziceni, de o frumusețe care ar merita tururi regulate și fotografieri lunare, e o formă de violență pe care momentan nu o percepem. O altă formă de violență care se desfășoară gradual este neglijența față de spații comune cum ar fi zonele destinate retenției apelor în caz de inundații, cum ar fi cele de pe malul râului Cotorca. Aceste locuri sunt o groapă de gunoi în mijlocul orașului, deși ar trebui protejate, fiind casă pentru tot felul de viețuitoare, șopârle, broaște, fazani, libelule sau stârci, de bunăstarea cărora depindem și noi.
Și ce se va întâmpla pe măsură ce temperatura locală crește și noi continuăm să ne modernizăm?Asfaltul va radia mai multă căldură și odată cu ea stres și senzația de izolare? Vom pierde poveștile și relațiile, în timp ce ne vom derealiza tot mai mult în celulele noastre? Singura distracție va fi să cumpărăm?
În perioada 23 august - 30 octombrie, Urziceniul a fost bătut la pas și subiect de reflecții și analize. Unii din locuitorii orașului preocupați de soarta lui, alături de specialiști în diverse domenii, de la ecologie, biologie, grădinărit urban și advocacy de mediu, la literatură, film, muzică sau performace au lucrat împreună la o hartă vie a orașului, nu o hartă tehnică, ci una a felului în care trăim, simțim și împărtășim orașul.
Intervenția noastră plecă de la observația că trăim într-un teritoriu de care am uitat că este viu. Orașul a devenit mai mult o unitate administrativă, fragmentată, dominată de trafic, supraveghere și indiferență, viețuitoarele non-umane sunt evacuate, eliminate în mod violent sau reduse la culoarea verde pe o hârtie, după o logică care face ca și oamenii să devină încet cifre în niște tabele. Trăim în celule succesive, fiecare acționând ca o lume personală, apartamentul, supermarketul, mașina, telefonul, jobul, iar spațiul comun și mai ales binele comun au murit. Deși, ca orice moarte, nici aceasta nu e definitivă. Substanța din care sunt făcute va reapare la nesfârșit, sub alte forme, o plantă pusă în pământul de lângă bloc sau o poveste împărtășită cu un vecin.
Discursul dezvoltării ridică în slăvi betonarea și consumul. În numele modernizării, viața este eliminată ca fiind prea sălbatică, de la bacteriile de pe tocătorul din bucătărie la grădina de lângă bloc. Aceasta din urmă, altădată un loc viu, de întâlnire între vecini, una din relicvele comunităților urbane, e transformată încet în parcare, un loc inanimat, de trecere. Dispariția grădinilor de bloc din oraș, multe dintre ele, cum ar fi cele situate în zona dintre străzile Calea București, Alexandru Ioan Cuza, Teilor și Stadionului, zonă care cuprinde și cele mai vechi grădini de bloc din Urziceni, de o frumusețe care ar merita tururi regulate și fotografieri lunare, e o formă de violență pe care momentan nu o percepem. O altă formă de violență care se desfășoară gradual este neglijența față de spații comune cum ar fi zonele destinate retenției apelor în caz de inundații, cum ar fi cele de pe malul râului Cotorca. Aceste locuri sunt o groapă de gunoi în mijlocul orașului, deși ar trebui protejate, fiind casă pentru tot felul de viețuitoare, șopârle, broaște, fazani, libelule sau stârci, de bunăstarea cărora depindem și noi.
Și ce se va întâmpla pe măsură ce temperatura locală crește și noi continuăm să ne modernizăm?Asfaltul va radia mai multă căldură și odată cu ea stres și senzația de izolare? Vom pierde poveștile și relațiile, în timp ce ne vom derealiza tot mai mult în celulele noastre? Singura distracție va fi să cumpărăm?
Contextul local accentuează fragilitatea. Ne aflăm lângă un sit Natura 2000, o zonă de biodiversitate recunoscută la nivel european, agresată și ea lent, atât de lent că nu se poate scrie o știre despre asta, ca nu e nimic spectaculos, până descoperi într-un an că un întreg râu a dispărut, Introducere Ana Uzura Cotorca, afluentul Ialomiței și bălțile din jurul orașului unde mergeam la pescuit și la grătar au secat și nimănui nu-i pasă decât probabil unor rechini imobiliari care așteaptă să pună mâna pe terenurile a căror destinație devine acum ambiguă.
Atelierele au fost mijlocul prin care am început să ne reantrenăm privirea și atenția asupra orașului, pentru a simți din nou locul, nu doar a trece prin el. Am vizionat filme create de echipa Antropofloara despre ritualuri arhaice încă vii în România, coregrafa Andreea David ne a introdus în importanța mișcării și a prezenței, iar întâlnirea cu ceilalți a devenit exercițiu de încredere, cu botanista Petronela Camen-Comănescu am înțeles mai bine felul în care fiecare plantă și insectă ține în echilibru viața orașului. Grădinarul Emil Zorilă ne a dus în teren pentru a exersa observarea atentă a plantelor și a ecosistemelor, cu filosoful Ovidiu Țichindeleanu am explorat o altă dimensiune a locuirii. Am filmat pe peliculă și am înregistrat sunet cu Irina Botea Bucan și Jon Dean pentru a asculta orașul altfel, am exersat imaginația și scrisul cu Vasile Leac și Lavinia Braniște, iar împreună cu Rețeaua pentru Natură Urbană am discutat despre cum se coagulează inițiative civice.
Comunitatea nu este acel spațiu virtual hrănit de scandaluri, exagerări, stupoare și hate, ci o formă reală de rezonanță între oameni în carne și oase, pe care s-ar putea să o pierdem în timp ce scrollăm în neștire. Ascunși în bulele noastre de confort, încapsulați în lumea ecranului, uneori chiar și când suntem alături de prieteni sau afară, trăim iluzia că acționăm împreună, când de fapt e vorba doar de spectacol și reacție. Uităm cât de mult se schimbă totul atunci când suntem într-un loc, ne privim, ne auzim și simțim prezența celorlalți. Acolo începe, de fapt, comunitatea.
Harta vie e o contra-hartă, ne atrage atenția că trăim împreună într-un loc și depindem unii de alții, oameni și celelalte viețuitoare deopotrivă. Ne reamintește că deșertificarea e aici, aproape de noi, cu fiecare metru de grădină betonată și fiecare metru secat al râului Cotorca. Mulți nici nu știm unde este Cotorca. Pe o hartă din 1985 amplasată de primărie în parcul Volna, apare ca un afluent serios al Ialomiței. Azi dispare din reprezentări și din atenție. A fost șters din pix de Apele Române, care răspunde unei solicitări trimise de echipa noastră că nu au înregistrat acest curs ca și corp de apă de suprafață și nu îl monitorizează, deși se află în administrarea lor. Harta vie pune la loc ce s-a șters. Face vizibil ceea ce pare invizibil și ne reamintește că un loc nu se apără singur.
Contextul local accentuează fragilitatea. Ne aflăm lângă un sit Natura 2000, o zonă de biodiversitate recunoscută la nivel european, agresată și ea lent, atât de lent că nu se poate scrie o știre despre asta, ca nu e nimic spectaculos, până descoperi într-un an că un întreg râu a dispărut, Introducere Ana Uzura Cotorca, afluentul Ialomiței și bălțile din jurul orașului unde mergeam la pescuit și la grătar au secat și nimănui nu-i pasă decât probabil unor rechini imobiliari care așteaptă să pună mâna pe terenurile a căror destinație devine acum ambiguă.
Atelierele au fost mijlocul prin care am început să ne reantrenăm privirea și atenția asupra orașului, pentru a simți din nou locul, nu doar a trece prin el. Am vizionat filme create de echipa Antropofloara despre ritualuri arhaice încă vii în România, coregrafa Andreea David ne a introdus în importanța mișcării și a prezenței, iar întâlnirea cu ceilalți a devenit exercițiu de încredere, cu botanista Petronela Camen-Comănescu am înțeles mai bine felul în care fiecare plantă și insectă ține în echilibru viața orașului. Grădinarul Emil Zorilă ne a dus în teren pentru a exersa observarea atentă a plantelor și a ecosistemelor, cu filosoful Ovidiu Țichindeleanu am explorat o altă dimensiune a locuirii. Am filmat pe peliculă și am înregistrat sunet cu Irina Botea Bucan și Jon Dean pentru a asculta orașul altfel, am exersat imaginația și scrisul cu Vasile Leac și Lavinia Braniște, iar împreună cu Rețeaua pentru Natură Urbană am discutat despre cum se coagulează inițiative civice.
Comunitatea nu este acel spațiu virtual hrănit de scandaluri, exagerări, stupoare și hate, ci o formă reală de rezonanță între oameni în carne și oase, pe care s-ar putea să o pierdem în timp ce scrollăm în neștire. Ascunși în bulele noastre de confort, încapsulați în lumea ecranului, uneori chiar și când suntem alături de prieteni sau afară, trăim iluzia că acționăm împreună, când de fapt e vorba doar de spectacol și reacție. Uităm cât de mult se schimbă totul atunci când suntem într-un loc, ne privim, ne auzim și simțim prezența celorlalți. Acolo începe, de fapt, comunitatea.
Harta vie e o contra-hartă, ne atrage atenția că trăim împreună într-un loc și depindem unii de alții, oameni și celelalte viețuitoare deopotrivă. Ne reamintește că deșertificarea e aici, aproape de noi, cu fiecare metru de grădină betonată și fiecare metru secat al râului Cotorca. Mulți nici nu știm unde este Cotorca. Pe o hartă din 1985 amplasată de primărie în parcul Volna, apare ca un afluent serios al Ialomiței. Azi dispare din reprezentări și din atenție. A fost șters din pix de Apele Române, care răspunde unei solicitări trimise de echipa noastră că nu au înregistrat acest curs ca și corp de apă de suprafață și nu îl monitorizează, deși se află în administrarea lor. Harta vie pune la loc ce s-a șters. Face vizibil ceea ce pare invizibil și ne reamintește că un loc nu se apără singur.
