HARTA INVIZIBILULUI, VIAȚA PRINTRE GHIMPI ȘI CIULINI
Emil Zorilǎ
Cum am intrat în Urziceni, am simțit brusc o familiaritate neclară. Chiar dacă arhitectural nu recunoșteam clădiri, case sau străzi, era ceva ce îmi spunea că e un loc al copilăriei. Un loc cunoscut. Din principală am virat, pe lângă cimitir, spre malul Ialomiței. Acolo, ajuns pe dig, am început un drum străin asfaltului, care-mi peria scutul de la mașină. Fierătănie și celuloză, în luptă pentru acces. Mi-am adus aminte de digul Oltului din Turnu Măgurele, pe care mergeam la Zeton, un braț mort al aceluiași râu, și unde îmi petreceam zilele de vară uscate din câmpia Burnazului. Burnaz – Bărăgan, ambele cu aceleași trăsături. Uscăciunea nemiloasă se întinde la fel și aici, pe malul Ialomiței; un peisaj atât de tipic, aproape banal la prima vedere.
Ciulinii, mărăcinii și ghimpii trădează aparența morții sicative. Acolo e viață. Aici e viață.
Lăcustele sar arse în toate direcțiile, ca boabele de grâu în fața secerătorii. Una se propteste pe parbriz. Și ele trădează înghețarea peisajului. Două nuanțe de maro, frumos întrețesute într-un model filigran, le camuflează perfect. Dacă nu s-ar mișca, nu ar exista.
Lipită de parbriz, lăcusta asta a decis să ia transportul în comun. Bine sprijinită de un ștergător, m-a însoțit până am ajuns la „plajă”, o fâșie de nisip pudră unde se desfășoară festivalul de poezie vegetală organizat de Ana. Nu am mai fost la festivaluri pe mal de râu și nu știam la ce să mă aștept. Era dimineață, iar cei care campaseră cu o noapte înainte se bucurau de răcoare și puțina umbră a unei rulote. Deși e final de septembrie, ziua încă lovește cu peste 30 de grade; la amiază te coci fără umbră. Ciudată toamnă am prins în prima mea vizită la Urziceni.
Schimbări climatice? Bifat. Secetă intensă? Dublu bifat.
Cum am intrat în Urziceni, am simțit brusc o familiaritate neclară. Chiar dacă arhitectural nu recunoșteam clădiri, case sau străzi, era ceva ce îmi spunea că e un loc al copilăriei. Un loc cunoscut. Din principală am virat, pe lângă cimitir, spre malul Ialomiței. Acolo, ajuns pe dig, am început un drum străin asfaltului, care-mi peria scutul de la mașină. Fierătănie și celuloză, în luptă pentru acces. Mi-am adus aminte de digul Oltului din Turnu Măgurele, pe care mergeam la Zeton, un braț mort al aceluiași râu, și unde îmi petreceam zilele de vară uscate din câmpia Burnazului. Burnaz – Bărăgan, ambele cu aceleași trăsături. Uscăciunea nemiloasă se întinde la fel și aici, pe malul Ialomiței; un peisaj atât de tipic, aproape banal la prima vedere.
Ciulinii, mărăcinii și ghimpii trădează aparența morții sicative. Acolo e viață. Aici e viață.
Lăcustele sar arse în toate direcțiile, ca boabele de grâu în fața secerătorii. Una se propteste pe parbriz. Și ele trădează înghețarea peisajului. Două nuanțe de maro, frumos întrețesute într-un model filigran, le camuflează perfect. Dacă nu s-ar mișca, nu ar exista.
Lipită de parbriz, lăcusta asta a decis să ia transportul în comun. Bine sprijinită de un ștergător, m-a însoțit până am ajuns la „plajă”, o fâșie de nisip pudră unde se desfășoară festivalul de poezie vegetală organizat de Ana. Nu am mai fost la festivaluri pe mal de râu și nu știam la ce să mă aștept. Era dimineață, iar cei care campaseră cu o noapte înainte se bucurau de răcoare și puțina umbră a unei rulote. Deși e final de septembrie, ziua încă lovește cu peste 30 de grade; la amiază te coci fără umbră. Ciudată toamnă am prins în prima mea vizită la Urziceni.
Schimbări climatice? Bifat. Secetă intensă? Dublu bifat.
Cum am intrat în Urziceni, am simțit brusc o familiaritate neclară. Chiar dacă arhitectural nu recunoșteam clădiri, case sau străzi, era ceva ce îmi spunea că e un loc al copilăriei. Un loc cunoscut. Din principală am virat, pe lângă cimitir, spre malul Ialomiței. Acolo, ajuns pe dig, am început un drum străin asfaltului, care-mi peria scutul de la mașină. Fierătănie și celuloză, în luptă pentru acces. Mi-am adus aminte de digul Oltului din Turnu Măgurele, pe care mergeam la Zeton, un braț mort al aceluiași râu, și unde îmi petreceam zilele de vară uscate din câmpia Burnazului. Burnaz – Bărăgan, ambele cu aceleași trăsături. Uscăciunea nemiloasă se întinde la fel și aici, pe malul Ialomiței; un peisaj atât de tipic, aproape banal la prima vedere.
Ciulinii, mărăcinii și ghimpii trădează aparența morții sicative. Acolo e viață. Aici e viață.
Lăcustele sar arse în toate direcțiile, ca boabele de grâu în fața secerătorii. Una se propteste pe parbriz. Și ele trădează înghețarea peisajului. Două nuanțe de maro, frumos întrețesute într-un model filigran, le camuflează perfect. Dacă nu s-ar mișca, nu ar exista.
Lipită de parbriz, lăcusta asta a decis să ia transportul în comun. Bine sprijinită de un ștergător, m-a însoțit până am ajuns la „plajă”, o fâșie de nisip pudră unde se desfășoară festivalul de poezie vegetală organizat de Ana. Nu am mai fost la festivaluri pe mal de râu și nu știam la ce să mă aștept. Era dimineață, iar cei care campaseră cu o noapte înainte se bucurau de răcoare și puțina umbră a unei rulote. Deși e final de septembrie, ziua încă lovește cu peste 30 de grade; la amiază te coci fără umbră. Ciudată toamnă am prins în prima mea vizită la Urziceni.
Schimbări climatice? Bifat. Secetă intensă? Dublu bifat.
Cum am ajuns puțin înaintea activităților și socializării, decid să explorez deja zona. Ceva ce mă frapează și la Turnu Măgurele, orașul meu natal, este uscăciunea generală, chiar și în prezența apei. Deși ea curge zi și noapte, fie că o numim Olt, fie că o numim Ialomița, la nici 10 metri distanță de râu pare un deșert. Iarăși, aparențele nu spun toată povestea. Unde e apă, e și viață, amorțită acum de căldură și secetă. Încep să observ plante cu flori. Prima este salvia de pădure, Salvia nemorosa, cu spicele ei albastre. Mă bucură , știu că e semn bun pentru o câmpie cât de cât sănătoasă. Încep să văd multe pătlagini, graminee uscate mai greu de identificat, lumânărici, mărăcini și, desigur, ambrozie. Asta nu e grozav pentru mine, dar îmi completează înțelegerea asupra locului.
Tipic pentru o vale inundabilă care nu se mai inundă de mult și care este folosită intensiv la pășunat, speciile ruderale, „invazive”, se furișează și ele în peisaj. Mă îndepărtez de Ialomița și merg 100 m în câmp, unde văzusem la venire un trunchi imens de copac uscat.
E ceva ciudat să vezi un trunchi cu diametru de peste 1 m, sfârtecat de la 3 m în sus, cu falii și ravene în descompunere, aici, în mijlocul câmpului cu mărăcini. Atât cât pot înțelege din lemnul lui, intuiesc că a fost un plop. Rămân mai bine de 20 de minute în jurul lui și mă cuprinde o tristețe profundă. În lumea plantelor, copacii bătrâni sunt ființe rare, speciale. Bătrân, pentru un copac, nu înseamnă puțin. Pot fi 100, 200, sute de ani. Dacă a fost plop, pe baza dimensiunii trunchiului, foarte probabil a avut peste 80-100 de ani. Plopii sunt o excepție de la regula vârstei: ei se grăbesc și se îmbracă în lemn și crengi masive încă din primele 2-3 decenii. Habitatul lor este unul umed, la margine de râuri, din care beau iresponsabil de multă apă. Nu le pasă lor de moderație când robinetul curge continuu. Asta îi ajută să atingă dimensiuni impresionante într-un timp scurt, dar îi costă la duritate și rezistență.
Așa că mi-l imaginez pe acest bătrânel când era un plop însetat, în vremurile când, cel mai probabil, Ialomița de primăvară îl scălda timp de câteva săptămâni într-o apă mâloasă, plină de nutrienți, devenită acum praf și pulbere, la propriu. Oare a fost plantat sau a crescut singur? Oare a trăit singur sau a avut companioni? Atât în natură, cât și în planificarea umană, plopul are un rol de protecție a malurilor și împotriva inundațiilor. Tot el aduce umbră în zone unde nu mulți arbori cresc atât de dezinvolt. Oricum ar fi ajuns acolo, avea un rol important.
Cum am ajuns puțin înaintea activităților și socializării, decid să explorez deja zona. Ceva ce mă frapează și la Turnu Măgurele, orașul meu natal, este uscăciunea generală, chiar și în prezența apei. Deși ea curge zi și noapte, fie că o numim Olt, fie că o numim Ialomița, la nici 10 metri distanță de râu pare un deșert. Iarăși, aparențele nu spun toată povestea. Unde e apă, e și viață, amorțită acum de căldură și secetă. Încep să observ plante cu flori. Prima este salvia de pădure, Salvia nemorosa, cu spicele ei albastre. Mă bucură , știu că e semn bun pentru o câmpie cât de cât sănătoasă. Încep să văd multe pătlagini, graminee uscate mai greu de identificat, lumânărici, mărăcini și, desigur, ambrozie. Asta nu e grozav pentru mine, dar îmi completează înțelegerea asupra locului.
Tipic pentru o vale inundabilă care nu se mai inundă de mult și care este folosită intensiv la pășunat, speciile ruderale, „invazive”, se furișează și ele în peisaj. Mă îndepărtez de Ialomița și merg 100 m în câmp, unde văzusem la venire un trunchi imens de copac uscat.
E ceva ciudat să vezi un trunchi cu diametru de peste 1 m, sfârtecat de la 3 m în sus, cu falii și ravene în descompunere, aici, în mijlocul câmpului cu mărăcini. Atât cât pot înțelege din lemnul lui, intuiesc că a fost un plop. Rămân mai bine de 20 de minute în jurul lui și mă cuprinde o tristețe profundă. În lumea plantelor, copacii bătrâni sunt ființe rare, speciale. Bătrân, pentru un copac, nu înseamnă puțin. Pot fi 100, 200, sute de ani. Dacă a fost plop, pe baza dimensiunii trunchiului, foarte probabil a avut peste 80-100 de ani. Plopii sunt o excepție de la regula vârstei: ei se grăbesc și se îmbracă în lemn și crengi masive încă din primele 2-3 decenii. Habitatul lor este unul umed, la margine de râuri, din care beau iresponsabil de multă apă. Nu le pasă lor de moderație când robinetul curge continuu. Asta îi ajută să atingă dimensiuni impresionante într-un timp scurt, dar îi costă la duritate și rezistență.
Așa că mi-l imaginez pe acest bătrânel când era un plop însetat, în vremurile când, cel mai probabil, Ialomița de primăvară îl scălda timp de câteva săptămâni într-o apă mâloasă, plină de nutrienți, devenită acum praf și pulbere, la propriu. Oare a fost plantat sau a crescut singur? Oare a trăit singur sau a avut companioni? Atât în natură, cât și în planificarea umană, plopul are un rol de protecție a malurilor și împotriva inundațiilor. Tot el aduce umbră în zone unde nu mulți arbori cresc atât de dezinvolt. Oricum ar fi ajuns acolo, avea un rol important.
Dar apele au încetat să mai vină, Ialomița a primit cătușe și își servește sentința în spatele digurilor și barajelor. Bălțile i-au fost secate, afluenții interziși să o mai viziteze.
Și așa, treptat, valea care s-ar fi inundat și ar fi găzduit plante tipice pentru luncă s-a zbârcit și a crescut ghimpi, să ne înțepe și să ne aducă aminte de suferința ei. O viziune pur umană, desigur, manifestată în clocotul emoțiilor. Natura nu gândește așa. Natura merge mai departe.
Și o bucurie imensă m-a cuprins când am început să caut viață în moarte. Fac ture în jurul trunchiului uscat și văd viață, viață, viață. Ați văzut imaginile cu peșterile și chiliile din Cappadocia? Jur că în fața mea era Cappadocia Ialomiței, doar că locuitorii peșterilor nu erau oameni preistorici sau călugări refugiați. Trunchiul a fost sculptat de coleoptere (larvele lor, mai exact), furnici și viespi-tâmplar, decorat de păianjeni și gândăcei. Urmele lor sunt peste tot. Și undeva, în adâncul miezului, lucrează cei mai aprigi mineri: ciupercile. Ele topesc lignina, carnea dură a pomilor, și o transformă în supă hrănitoare pentru restul viețuitoarelor. Aici nu e cimitir, aici e creșă.
Atât de mult m-a fascinat acest monument al vieții, că nici nu mi-am mai aruncat două priviri în jur. Ha! Surprizele continuă și, într-un final, observ cea mai frumoasă floare posibilă într-un loc atât de uscat. O nalbă sălbatică , asta era evident, dar frunzele și florile erau diferite de orice mai văzusem. Mai târziu, ajuns acasă, am reușit să o identific: Althaea cannabina, nalba cu frunză de cânepă. O plantă perenă mai puțin comună la noi, limitată la zona Bărăganului, a dunelor de lângă râuri și a câmpiilor calcaroase. Nu știu cum să explic mai bine peisajul, dar imaginați-vă o benzinărie în mijlocul autostrăzii, după ce ai mers kilometri întregi și rezervorul e aproape gol.
Cel mai frenetic festival avea loc chiar aici, începuse de la primul răsărit și continua în ciuda căldurii în creștere. Zeci de fluturi, albine, viespi și muște dansau hora nectarului. Trei fluturi dominau: Pontia edusa, Lycaena phlaeas și (probabil) Polyommatus icarus (fluturele albastru). La albaștri e greu să spui repede ce specie sunt și, în momentul ăsta, erau agitați și deloc „instagramabili”. O frumusețe ca asta nu o regăsesc în niciun parc public.
Mă întreb dacă o hartă a Urziceniului ar menționa trunchiul cu nalba , oare ar deveni un punct turistic? Sau, mai curând, oare locuitorii ar face promenadă din oraș până aici? Eu de-abia aștept să-l revăd și în alt anotimp, când sunt sigur că mă va surprinde cu alte manifestări ale viului din el.
Dar apele au încetat să mai vină, Ialomița a primit cătușe și își servește sentința în spatele digurilor și barajelor. Bălțile i-au fost secate, afluenții interziși să o mai viziteze.
Și așa, treptat, valea care s-ar fi inundat și ar fi găzduit plante tipice pentru luncă s-a zbârcit și a crescut ghimpi, să ne înțepe și să ne aducă aminte de suferința ei. O viziune pur umană, desigur, manifestată în clocotul emoțiilor. Natura nu gândește așa. Natura merge mai departe.
Și o bucurie imensă m-a cuprins când am început să caut viață în moarte. Fac ture în jurul trunchiului uscat și văd viață, viață, viață. Ați văzut imaginile cu peșterile și chiliile din Cappadocia? Jur că în fața mea era Cappadocia Ialomiței, doar că locuitorii peșterilor nu erau oameni preistorici sau călugări refugiați. Trunchiul a fost sculptat de coleoptere (larvele lor, mai exact), furnici și viespi-tâmplar, decorat de păianjeni și gândăcei. Urmele lor sunt peste tot. Și undeva, în adâncul miezului, lucrează cei mai aprigi mineri: ciupercile. Ele topesc lignina, carnea dură a pomilor, și o transformă în supă hrănitoare pentru restul viețuitoarelor. Aici nu e cimitir, aici e creșă.
Atât de mult m-a fascinat acest monument al vieții, că nici nu mi-am mai aruncat două priviri în jur. Ha! Surprizele continuă și, într-un final, observ cea mai frumoasă floare posibilă într-un loc atât de uscat. O nalbă sălbatică , asta era evident, dar frunzele și florile erau diferite de orice mai văzusem. Mai târziu, ajuns acasă, am reușit să o identific: Althaea cannabina, nalba cu frunză de cânepă. O plantă perenă mai puțin comună la noi, limitată la zona Bărăganului, a dunelor de lângă râuri și a câmpiilor calcaroase. Nu știu cum să explic mai bine peisajul, dar imaginați-vă o benzinărie în mijlocul autostrăzii, după ce ai mers kilometri întregi și rezervorul e aproape gol.
Cel mai frenetic festival avea loc chiar aici, începuse de la primul răsărit și continua în ciuda căldurii în creștere. Zeci de fluturi, albine, viespi și muște dansau hora nectarului. Trei fluturi dominau: Pontia edusa, Lycaena phlaeas și (probabil) Polyommatus icarus (fluturele albastru). La albaștri e greu să spui repede ce specie sunt și, în momentul ăsta, erau agitați și deloc „instagramabili”. O frumusețe ca asta nu o regăsesc în niciun parc public.
Mă întreb dacă o hartă a Urziceniului ar menționa trunchiul cu nalba , oare ar deveni un punct turistic? Sau, mai curând, oare locuitorii ar face promenadă din oraș până aici? Eu de-abia aștept să-l revăd și în alt anotimp, când sunt sigur că mă va surprinde cu alte manifestări ale viului din el.
