Abia am ajuns în București. Anēr mă întreabă dacă merg cu ea la Urziceni. Ține acolo un workshop, dar mai ales va fi un rave la Ialomița, cu boxe construite de mână. Trebuie însă mai întâi să ajute la o mutare. Doar strictul necesar, pentru un cunoscut. După aceea am putea pleca.

Evident durează o veșnicie. Tipul e complet pierdut, trebuie să se mute din apartamentul comun. Totul trebuie băgat cumva în liftul minuscul pentru persoane, scos afară în duba lui Anēr, apoi iar sus. Blocăm singurul lift din bloc. Se renovează ceva. Se aude bormașina, asurzitor. E foarte cald astăzi, mult prea cald. Cunoscutul poartă ochelari de soare roz-transparenți, fără ramă, și cu tricoul ud de transpirație și pantalonii scurți arată de parcă ar veni nedormit direct de la un rave. Teatrul Ion Creangă, Piața Amzei – totul din nou sus, la etajul doi, liftul și mai mic. Cândva ajungem în Titan. El va sta temporar la Anēr.

Pornim în sfârșit la drum, ieșim din oraș spre Urziceni. Încă nu am înțeles exact unde mergem, ce se va întâmpla. Îmi plac golurile astea care lasă spațiu și mă eliberează de responsabilitate. Ea vrea să conduc eu. Ca să se poată pregăti puțin pentru workshopul ei – impulsuri, tresăriri, momentul dinaintea primei mișcări, pornind de la organismele unicelulare. Bine, conduc eu.

Se simte miros de solvenți. Din cauza căldurii, ies din lipiciul tapițeriei de pluș de pe plafon. Da, așa e când vrei să înfrumusețezi lucrurile. Mie îmi place partea interioară a ușii din dreapta, e mânjită în grabă cu vopsea dar arată pictural. O minibilă disco atârnă de oglinda retrovizoare. „Eu n-aș face așa ceva niciodată“, zic, „ca să nu ne oprească poliția“. Poate totuși, suntem nevinovate, avem peste 40. Doar decorație, desigur.

O pungă cu curmale uscate desfăcută se coace pe bord, lângă niște cărți. Totul plutește prin mașină, gândesc, lucrurile acelea care îți trebuie. Între noi, o baterie uriașă, poate la fel de grea cât ar fi un copil al nostru. Într-o mașină nouă s-ar activa imediat alarma dacă un asemenea pasager nu e asigurat cu centura. În bara de simboluri clipește constant “lichid de răcire”. „Trebuie să verificăm asta în Urziceni. Cel care a făcut boxele e de fapt mecanic auto.“ Bine, conduc mai departe.

Ajungem. Mă prezint grupului și fug imediat înapoi la mașină să iau sprayul cu solvent care mă apără de țânțari. În răcoarea umbroasă a grădinii, s-au năpustit direct pe tălpile și gleznele mele transpirate – botanicals! Okay, funcționează, încep să mă relaxez.

Apoi mergem mai departe spre Ialomița, cu mașinile. Încă nu știu ce e Ialomița. Poate un templu sau un oracol. Se spune că trebuie să facem ordine și curățenie acolo, ca să putem savura locul și să arate primitor. Nu e clar câți vom fi. Încă nu știu exact despre ce e vorba. Dar încep să sap pe plajă, să greblez nisipul și să-l netezesc.

Ialomița e un râu, un afluent al Dunării. În Antichitate Helibacia, aici e limpede ca sticla, poți traversa pe jos până pe celălalt mal sau te poți întinde la mijloc, pe un banc de nisip. Isvor, Le Pays de saules (Izvor, țara sălciilor) – îmi spun. Cartea lui Martha Bibescu am pomenit-o recent într-una din nenumăratele mele scrisori de intenție; poate am ajuns într-o formă progresivă de salon, unde există chiar și pluralul lui “Spiritus Rector”.

Văd piramida de boxe în nisip – ca monolitul din 2001: A Space Odyssey. “Who put the Fun in function?”, spune ea, pulsează și apar privighetoarea, șoarecele, inorogul, stridia, colibriul, broasca, furnica de foc, molia, elefantul, zebra, ratonul, bufnița, lupul, fluturele, crocodilul, ghepardul, pisica de mare, vulturul, liliacul și cobra. Și începem să visăm împreună, până poimâine.

(Original în germană, tradus în română de Dan Dumitru Velescu)