Nu știu cum e Urziceniul astăzi și cum se mai raportează locuitorii la urzici, l-am vizitat prea puțin ca să spun că-i cunosc firea, aș încerca însă să-l portretizez inspirându-mă din personalitatea plantei care i-a inspirat și lui numele. Se spune, deci, că Urziceniul s-a ridicat pe un loc plin de urzici, un urziciș, cel puțin aceasta este informația pe care o tot găsești online, și de altfel pare și cel mai firesc motiv pentru alegerea numelui. Iar urzicișiul cotropește marginile umede de păduri, la fel de elegant ca și dărâmăturile sau locurile prin care-și mai fac oamenii tabără…

E de altfel și un loc excelent să-ți faci tabără, practic ai mâncarea la picioare. Una dintre cele mai circulate legende despre urzici, culeasă de Simion Florea Marian în Botanica Poporană Română, din diverse locuri din țară, vorbește despre această plantă ca “pomană” a naturii. Povestea zice că fie Dumnezeu, fie un om sărac, fie un om tare bătrân care nu făcuse-n veci vreo pomană, pregătesc prea multă mâncare pentru pomana pe care o oferă – Dumnezeu “vezi dumneata, are mână mai largă ca noi” și e prea grijuliu să nu rămână cineva nehrănit, iar la omul sărac și la cel bătrân se întâmplă să nu vină nimeni, din motive care țin mai puțin de ei și mai mult de firul poveștii - astfel în întregime sau bună parte din pomană ajunge să fie aruncată la marginea gardului. Și abia acolo răsare adevărata pomană, un snop sănătos de urzici de care urmează să se tot bucure tot satul, hrană binecuvântată în perioadele de foamete. Urziceniul e așadar așezat pe un loc fertil, darnic, care susține viața și o și protejează, o energie care trebuie să se fi transmis ca trăsătură de caracter a celor care populează pământurile acestea. E mâncarea familiei, a comunității, îi ajută pe toți, fără niciun fel de discriminare. Urzica e atât mâncarea de bază a săracului cât și preparatul culinar extravagant al bogatului.

Buruiana asta banalizată dar deloc banală strânge în frunze, în tulpină, în flori și semințe întreaga bogăție de nutrienți a primăverii. E o iarbă care te-ajută în perioadele de tranziție, fie că e trecerea de la un sezon la altul, de la o stare la alta, de la o etapă la alta. Transformă o situație complicată într-una hrănitoare, schimbându-ți percepția. Îți stimulează sistemul imunitar, propriul sistem de protecție, întărindu-ți forța vitală și odată cu asta puterea personală și convingerea. Înțepătura urzicii e plină de simbolism, te trezește la viață, te protejează amintindu-ți să te protejezi tu însuți. Călătorului îi stă bine cu o urzică în buzunar, se zice că ține departe de el fulgerul și spiritele necurate, un talisman norocos care îl mai înțeapă din când în când cât să fie atent pe unde calcă.

Tot de bun augur e și să te împiedici ca fraierul și să cazi într-o tufă de urzici. Ba chiar e sănătate curată, mai ales dacă ne gândim la practica biciuirii cu urzici, o terapie șoc. Tot Simion Florea Marian consemnează în Sărbătorile la români, că în dimineața de Sf. Gheorghe “este obiceiul de a se bate unii pe alții, înainte de a se scula din pat, cu urzici, ca să le fie pielea curată tot anul, să nu prindă nici râie, nici blândă.”

Semințele de urzică sunt considerate un eficient adaptogen care te ajută pe toate planurile să treci mai ușor și mai întreg prin stres. Sunt însă atât de potente încât dacă mănânci prea multe pot avea un efect de suprastimulare asemănător unui drog, doza recomandată e aproximativ o lingură de semințe pe zi. Le-ați încercat până acum?

Urzica pare că vorbește despre o comunitate sănătoasă, puternică, grijulie și darnică, despre oameni plini de viață, aprigi dar și glumeți…

Locuitori ai Urziceniului, voi ce ziceți?