Oamenii socializau cu familia și prietenii și mi-au întins și mie o fărâmă de atenție, văzându-mă în stranietatea mea care tânjea la familiaritate.

I-am iscodit și așa am aflat că vor și mai multe bănci pentru a sta afară, în aer liber, acolo unde lipseau în fața blocului și primăria nu le mai instala odată.

O foarte frumoasă și vie amintire mi-a redat-o o femeie despre cum își trăsese cu sania copiii prin zăpadă în parcul Tineretului, “La plopi”, unde plopii între timp au fost tăiați. Emoția cu care mi-a povestit scena era așa de vibrantă, că parcă aerul se ondula de la căldura ei sufletească. Calitatea timpului din amintirile redate varia: de multe ori, memoria prindea viață și chipurile oamenilor se înseninau sau se umpleau de nostalgie, alteori, ei nu ieșeau în acolade sentimentale și rămâneau la redarea faptică a evenimentelor, de parcă ar fi tocit poveștile lor de la multe împărtășiri. S-a întâmplat de câteva ori bune ca oamenii să anunțe în gura mare că au fost fericiți: cauzele fericirii o constituiau familia, împlinirea profesională, sănătatea bună, nu pregetau să afișeze acest recensământ înviorător. A fost și un caz în care cineva a spus că nu a fost fericit.

Timpul în comunitate era:

-decupat de singurătatea bătrânilor care povesteau în buclă amintiri prinse în chihlimbar și tânjeau după familiile lor plecate în străinătate

-amorțit și dilatat de plictiseala sfidătoare a adolescentelor care stăteau la stradă sau în secret prin parcuri

-ocupat de ritualurile de stat la vorbă în grupuri diverse în centrul orașului; își luau locul la orare convenite mutual și încă nu făcuseră pace în această împărțire temporală și teritorială: femeilor nu le convenea așa de mult că bărbații mai în vârstă - șahiștii - veneau și pritoceau și ei pe locul acela după-amiaza

-pierdut prin parc de liceeni ce încărcau aerul cu hormoni, priviri furișe, iar hoardele lor zgomotoase deveneau din când în când o unitate, în disperarea lor de a-și ghici viitorul încă neclar -consumat cu micile sarcini cotidiene

-savurat în scene colective intime, afișate public

-un timp al protestului mocnit care de-abia așteaptă o ocazie să își anunțe nemulțumirile: bărbații în general foloseau scena creată de mine să instige la discuții despre politică și societate -un timp etern al jocului, al țipetelor incitate ale copiilor prin cartiere

-un timp ritualic al animalelor ce pășunau

-timpul vast al câmpiei întrerupte de râul Ialomița

-timpul vieții, deși periclitat de amintirile bolii, ale pierderii și ale păcănelelor

M-am strecurat cu tabloul meu cu truismul lui însuflețit prin timpurile oamenilor, am fost ursitoare de bine fetiței care îi căzuse dintele, i-am inspirat cu o poezie de dragoste pe băieții care încă nu își găsiseră iubite, am chiuit înapoi saluturi vesele romilor de la marginea frizeriei, am locuit în vremea înghețată a bătrânilor, a cățeilor jucăuși, a femeii sărace, m-am speriat de timpul oilor în călduri de pe lângă Urziceni și am tremurat în ploaie măruntă când trenul pleca din gară, pe lângă turma de capre, și eu le aminteam pasagerilor de posibilitatea să fi fost fericiți în Urziceni.

Locurile comunității

A venit comunismul peste Urziceni, îmi povestește o doamnă, și toți mergeau la serbări și spectacole acolo la Casa de Cultura, în fața căreia stăteam și noi. În Casa de Cultură se simțea pustiu, deși mai târziu era anunțat un eveniment cu niște italieni. Acolo în centru fusese mai mult spațiu verde, între timp s-a construit stadion, iar caselor le-au luat locul blocurile pitice.

Am poposit pe lângă bănci pe care erau înscrise poezii de I. Heliade Rădulescu și am așteptat lumea să se întoarcă de la piață. Am stat la intersecție lângă o școală, un mic centru cultural al orașului, unde aerul se simțea mai vesel și dinamizat de elevii care îl populau în timpul săptămânii. Am fost la cimitir, în lizieră, printre oi, în centru, în gară și pe la margini.

În sine, natura a jucat mai degrabă un rol marginal, deși a apărut adesea ca un spațiu al trăirii de momente bune și în libertate, dar ea apărea în memorie mai degrabă retrasă în insulele parcului. Rămâne de văzut cât de mult se mai pot uni oamenii să își reapropie spațiile de lângă oraș și să își facă viitoare amintiri într-o rezervație naturală.

Duminica era cenușie, însă femeile rome care întinseseră masa făceau sărbătoare și strigau energice peste tocana și pâinile lor numeroase de pe masa pusă în mijlocul străzii. Copiii lor se țineau de mână și ne-au dat roată. Femeile erau vădane, își părăsiseră bărbații prinși de mania păcănelelor, râsul lor amar se întindea peste stradă.

Mai târziu în acea zi, după o plimbare prin câmpia de la marginea Bărăganului, ne-am întors prin cartiere și am ajuns și la eveniment: acolo, timpul s-a suprapus peste spațiu. Veneam pe strada aia din Urziceni, cu tabloul, ca într-un videoclip de muzică alternativă, spre copiii care ne ochiseră și au dilatat timpul cu încântarea lor. Ne-am jucat cu ei mai mult de o oră (ore?) povestind despre viețile lor, scriindu-le poezii și umplându-ne de entuziasm pentru viitorul oamenilor din acest oraș. Chiar dacă unele fetițe rome nu erau date la școală, curiozitatea lor vie arăta un interes pentru cultura asta pe care o făceam pe loc cu ele și în general pentru cunoaștere și socializare, iar alte fetițe mai mari, ambițioase și cu multe pasiuni ne-au zis că voiau să facă un club de lectură. Am scris vreo 6 sau 7 poezii pentru copiii care veneau pe rând să ceară o dedicație.

Cu atenție la timp și spațiu, am făcut posibile în performance scurte ceremonialuri ale cotidianului, în care am punctat momentele de fericire ale oamenilor cu care m-am întâlnit și cărora le-am subliniat ideea că exact acel prezent ar putea fi unul al bucuriei, al împărtășirii vieții împreună. A fost un exercițiu pe care l-am propus colectivității de a merge pe frânghia subțire a prezentului, a creării de amintiri împreună, la granița fină între trecutul recent și viitorul apropiat