Amintiri dintr-un alt veac
Mariana Vlǎdǎrǎu
Sunt amintiri care nu dispar niciodată. O imagine, o melodie, un miros, o voce, un asfințit, un loc cu încărcatură emoțională pot reînvia acele amintiri, le pot scoate la lumină din acel sertar al sufletului în care le păstrăm cu sfințenie. Amintirile adolescenței sunt cele la care ne întoarcem în - totdeauna cu mult dor.
În anii de liceu, în orășelul meu mic, timpul avea parcă altă răb - dare. Ni se părea că avem tot tim - pul din lume atunci când ne plim - bam pe străzile orașului sau pe digul Ialomiței, cu inimile bătând mai repede decât pașii.
Era o salcie, pe malul apei, un loc frumos si romantic, unde am în - vățat tăcerea aceea dulce a primei iubiri, când o privire spunea totul și o adiere de vânt te făcea să crezi în eternitate.
Zilele de sărbătoare, mai ales cele de 1 Mai, ne duceau întotdeauna la pădurea de la excavator, dinco - lo de Ialomița. Amintirile legate de aceste momente sunt pline de emoție, de acea fericire fără griji pe care numai adolescența o are. În anii 80, strada Buzăului, azi Regele Ferdinand, era cea mai frumoasă stradă din lume, pentru că noi o umpleam cu râsete, vise și nerăbdare. Centrul vechi, era locul unde odinioară bătea inima orașului, iar cofetăria Trandafirul mirosea a vanilie și a povești nerostite.
Sunt amintiri care nu dispar niciodată. O imagine, o melodie, un miros, o voce, un asfințit, un loc cu încărcatură emoțională pot reînvia acele amintiri, le pot scoate la lumină din acel sertar al sufletului în care le păstrăm cu sfințenie. Amintirile adolescenței sunt cele la care ne întoarcem în - totdeauna cu mult dor.
În anii de liceu, în orășelul meu mic, timpul avea parcă altă răb - dare. Ni se părea că avem tot tim - pul din lume atunci când ne plim - bam pe străzile orașului sau pe digul Ialomiței, cu inimile bătând mai repede decât pașii.
Era o salcie, pe malul apei, un loc frumos si romantic, unde am în - vățat tăcerea aceea dulce a primei iubiri, când o privire spunea totul și o adiere de vânt te făcea să crezi în eternitate.
Zilele de sărbătoare, mai ales cele de 1 Mai, ne duceau întotdeauna la pădurea de la excavator, dinco - lo de Ialomița. Amintirile legate de aceste momente sunt pline de emoție, de acea fericire fără griji pe care numai adolescența o are. În anii 80, strada Buzăului, azi Regele Ferdinand, era cea mai frumoasă stradă din lume, pentru că noi o umpleam cu râsete, vise și nerăbdare. Centrul vechi, era locul unde odinioară bătea inima orașului, iar cofetăria Trandafirul mirosea a vanilie și a povești nerostite.
La fel, cinematograful Pacea, a fost martorul intâlnirilor și iubirilor noastre. Acolo visam cu ochii deschiși la iubirile imposibile din filmele indiene. Ne înduioșam, vărsam lacrimi și ne trăiam propriile noastre iubiri. Valea Plopului, plină de plopi, încă tineri pe atunci, ne aduna laolaltă, lânga lacul de la digul în care erau săpate niște bănci care acum nu mai sunt, dar câte șoapte de iubire au auzit odinioară. Nu mai există nici lacul și nici plopii, dar amintirile rămân cu noi. Și sunt de neprețuit... În serile lungi de vară, chitara ne era tovarășă în acel loc special. Odată locul acela era pentru grupul nostru de prieteni centrul universului și în sufletul nostru a rămas la fel, chiar dacă timpul a schimbat totul.
Valea Plopului, pădurea cu excavator de dincolo de Ialomița, digul, malul apei, toate ne aparțineau, toate erau pline de noi. Și peste toate acestea erau teii... Tei în floare, tei care ne vegheau întâlnirile, tei care și astăzi, când le simt mirosul în aer, îmi aduc înapoi acea vârstă fără umbre, când iubirea era simplă, sinceră, și lumea întreagă încă ne aștepta. Astăzi, când merg pe aceleași străzi, orașul nu mai e cel de odinioară, pașii mei s-au schimbat și ei, dar e tot orașul meu, locul unde mă simt mereu în siguranță și la mine acasă.
Casele, parcul, malul Ialomiței — toate poartă amprenta timpului, dar și urmele noastre, invizibile, adânci sunt acolo, undeva în acest mic univers al Urziceniului de atădată. Și când vântul aduce din nou mirosul de tei, închid ochii și pentru o clipă sunt din nou acolo — tânără, îndrăgostită, în orașul adolescenței mele, unde totul a început și nimic nu s-a sfârșit cu adevărat. Astăzi, când privesc înapoi, toate aceste locuri trăiesc în mine. Micul meu orășel nu este doar un punct pe hartă — e un capitol de suflet, scris cu lumină, prietenie și dor.
La fel, cinematograful Pacea, a fost martorul intâlnirilor și iubirilor noastre. Acolo visam cu ochii deschiși la iubirile imposibile din filmele indiene. Ne înduioșam, vărsam lacrimi și ne trăiam propriile noastre iubiri. Valea Plopului, plină de plopi, încă tineri pe atunci, ne aduna laolaltă, lânga lacul de la digul în care erau săpate niște bănci care acum nu mai sunt, dar câte șoapte de iubire au auzit odinioară. Nu mai există nici lacul și nici plopii, dar amintirile rămân cu noi. Și sunt de neprețuit... În serile lungi de vară, chitara ne era tovarășă în acel loc special. Odată locul acela era pentru grupul nostru de prieteni centrul universului și în sufletul nostru a rămas la fel, chiar dacă timpul a schimbat totul.
Valea Plopului, pădurea cu excavator de dincolo de Ialomița, digul, malul apei, toate ne aparțineau, toate erau pline de noi. Și peste toate acestea erau teii... Tei în floare, tei care ne vegheau întâlnirile, tei care și astăzi, când le simt mirosul în aer, îmi aduc înapoi acea vârstă fără umbre, când iubirea era simplă, sinceră, și lumea întreagă încă ne aștepta. Astăzi, când merg pe aceleași străzi, orașul nu mai e cel de odinioară, pașii mei s-au schimbat și ei, dar e tot orașul meu, locul unde mă simt mereu în siguranță și la mine acasă.
Casele, parcul, malul Ialomiței — toate poartă amprenta timpului, dar și urmele noastre, invizibile, adânci sunt acolo, undeva în acest mic univers al Urziceniului de atădată. Și când vântul aduce din nou mirosul de tei, închid ochii și pentru o clipă sunt din nou acolo — tânără, îndrăgostită, în orașul adolescenței mele, unde totul a început și nimic nu s-a sfârșit cu adevărat. Astăzi, când privesc înapoi, toate aceste locuri trăiesc în mine. Micul meu orășel nu este doar un punct pe hartă — e un capitol de suflet, scris cu lumină, prietenie și dor.